Datele comerciale evidențiază amploarea dezechilibrului existent. În 2025, Uniunea Europeană a exportat bunuri în valoare de 199,6 miliarde de euro către China, în timp ce importurile au ajuns la 559,4 miliarde de euro, rezultând astfel un deficit comercial de 359,8 miliarde de euro. Comparativ cu 2024, exporturile europene către China au scăzut cu 6,5%, iar importurile au crescut cu 6,4%.
Aceste cifre conturează ceea ce un număr tot mai mare de economiști denumesc „al doilea șoc chinezesc”. Primul, care a avut loc la începutul anilor 2000, a fost asociat în special cu relocarea producției de bunuri de consum în China. Al doilea șoc reprezintă o amenințare mai serioasă pentru Europa, având impact direct asupra sectoarelor cu valoare adăugată ridicată.
În economia tranziției către verde, China nu mai este doar furnizorul ieftin al lumii, ci a devenit un jucător dominant. Beijingul controlează o proporție semnificativă din capacitatea globală de producție pentru panouri solare, baterii, componente eoliene și vehicule electrice. Aceste domenii sunt considerate esențiale de către Europa pentru viitorul său industrial și pentru îndeplinirea obiectivelor climatice.
În acest context, riscurile pentru Uniunea Europeană sunt duble. Pe de o parte, există pericolul dependenței de tehnologiile chinezești pentru propria tranziție verde. Pe de altă parte, Europa riscă să piardă locuri de muncă și capacități industriale în domeniile în care își dorea să câștige competitivitate.
Industria auto ilustrează această transformare. Constructorii europeni nu mai înregistrează vânzările din trecut în China, iar concurenții chinezi devin tot mai agresivi pe piața europeană. Producători precum BYD, Geely și SAIC au reușit să combine prețuri competitive, tehnologii avansate și suport public semnificativ, punând presiune asupra mărcilor europene.
Pentru țări precum Germania, Franța, Italia sau Spania, această evoluție nu reprezintă doar o problemă comercială, ci o amenințare pentru întreg ecosistemul industrial, incluzând uzine, furnizori, centre de cercetare, rețele de distribuție și sute de mii de locuri de muncă.
Uniunea Europeană a început să reacționeze. În 2024, Comisia Europeană a impus taxe compensatorii pe vehiculele electrice din China, concluzionând că acestea beneficiază de subvenții neloiale. Această măsură a transmis un semnal politic semnificativ: Bruxellesul nu mai acceptă concurența subvenționată fără a reacționa.
Totuși, tarifele nu abordează problema fundamentală. Producătorii chinezi pot suporta o parte din costuri, pot muta producția în Europa sau pot comercializa alte tipuri de vehicule, cum ar fi hibridele. În plus, tarifele aplicate unui sector nu pot compensa absența unei strategii industriale comune.
Un alt front de concurență neloială este comerțul online. Platforme precum Shein și Temu au profitat de reglementările favorabile pentru coletele mici, livrând milioane de produse direct consumatorilor europeni. Această situație îngreunează concurența pentru magazinele locale și producătorii europeni, care trebuie să facă față prețurilor extrem de scăzute, costurilor reduse, controalelor limitate și standardelor adesea greu de verificat.
Uniunea Europeană a decis să introducă o taxă vamală fixă pentru coletele mici provenite din afara Uniunii, însă această măsură este mai degrabă defensivă. Deși poate încetini fenomenul, nu răspunde la întrebarea esențială: cum poate Europa să producă competitiv într-o economie globală în care China utilizează simultan subvenții, scală industrială și control asupra lanțurilor de aprovizionare?
Pentru România, presiunea din partea Chinei nu este o problemă abstractă de politică europeană. Aceasta se reflectă direct în balanța comercială. În prima jumătate a anului 2025, România a importat mărfuri din China în valoare de aproximativ 4,3 miliarde de euro, înregistrând o creștere de peste 26% față de aceeași perioadă din 2024. Astfel, China a devenit al patrulea cel mai mare furnizor de mărfuri pentru România, depășind Polonia și Turcia. În același timp, exporturile românești către China s-au ridicat la doar 331,9 milioane de euro, în scădere cu 12,1%, ceea ce a condus la un deficit bilateral de aproape 4 miliarde de euro, reprezentând aproximativ 24% din deficitul comercial total al țării.
Dezechilibrul devine și mai evident atunci când examinăm datele pentru întregul an 2025. Conform datelor UN Comtrade, agregate de Trading Economics, România a importat din China bunuri în valoare de 10,26 miliarde de dolari, în timp ce exporturile românești către China au fost de doar 806 milioane de dolari. Așadar, România a achiziționat din China de aproape 13 ori mai mult decât a vândut. Importurile sunt dominate de echipamente electrice și electronice, cu o valoare de 3,05 miliarde de dolari, și de mașini, reactoare, boilere și echipamente industriale, în valoare de 2,34 miliarde de dolari.
Un alt canal prin care China influențează economia românească este comerțul online. Platformele precum Shein, Temu sau AliExpress au modificat comportamentul de consum, punând presiune pe comercianții locali, care trebuie să respecte obligațiile fiscale, costurile salariale, chiria și reglementările europene. România a introdus de la 1 ianuarie 2026 o taxă logistică de 25 de lei pe colet pentru expedierile sub 150 de euro provenite din afara Uniunii, iar ANAF a stabilit obligații pentru curieri și furnizorii de servicii poștale. La nivel european, din iulie 2026, UE va aplica o taxă vamală de 3 euro pentru coletele mici, după ce numărul acestora a crescut de două ori în 2024, ajungând la 4,6 miliarde, din care peste 90% provin din China.
Pentru România, problema nu este doar creșterea importurilor din China, ci și faptul că o parte din produsele care se fabricau aici — sau care ar fi putut fi fabricate aici cu o valoare adăugată mai mare — sunt treptat mutate în Asia. România nu mai concurează doar în domeniul textilelor, încălțămintei sau produselor simple de consum, ci și în ceea ce privește componentele electrice, echipamentele industriale, piesele auto, electronicele, bateriile, panourile fotovoltaice și alte produse legate de tranziția verde.
Cazul Germaniei ilustrează costurile întârzierii. Modelul economic german s-a bazat decenii întregi pe exporturi industriale, energie relativ ieftină și acces la piața chineză. Aceste avantaje s-au erodat. Prețul energiei a crescut după invazia Ucrainei de către Rusia, cererea chineză pentru produsele europene a scăzut, iar companiile chineze au devenit concurenți direcți în sectoarele de vârf.
Industria germană pierde teren, iar semnalele sunt evidente în producție, exporturi și ocuparea forței de muncă. Dificultățile cu care se confruntă Germania reprezintă un avertisment pentru restul Europei: dacă cea mai mare putere industrială a continentului este vulnerabilă, celelalte economii nu sunt protejate.
În ultimii ani, Uniunea Europeană a dezvoltat un arsenal tot mai diversificat de instrumente, inclusiv anchete anti-subvenții, reguli privind subvențiile străine, mecanisme de control al investițiilor și instrumente de reciprocitate în achiziții publice, precum și politici de securitate economică. Aceste inițiative marchează o schimbare semnificativă față de perioada în care piața deschisă era aproape singurul reflex european.
Bruxellesul încearcă acum să protejeze piața internă fără a abandona complet principiile comerțului liber, deși menținerea acestui echilibru este o sarcină dificilă. Dacă reacționează insuficient, Europa își va pierde industria, iar dacă reacționează prea drastic, riscă represalii comerciale și costuri mai mari pentru consumatori și companii.
Un pas important este orientarea către criteriile „Made in EU” în anumite sectoare strategice. Prin noile inițiative industriale, Comisia Europeană caută să încurajeze producția locală, să reducă dependențele critice și să accelereze proiectele în domenii precum bateriile, componentele pentru vehicule electrice și tehnologiile curate.
Această direcție sugerează că Uniunea Europeană începe să conștientizeze miza reală. Nu este suficient să se achiziționeze tehnologie verde la cel mai mic preț; contează și cine o produce, unde se află locurile de muncă, cine controlează brevetele, cine deține lanțurile de aprovizionare și cine poate rezista în fața unei crize geopolitice.
O problemă majoră este că statele membre nu au aceeași viziune. Franța pledează pentru o politică industrială mai rigidă și o preferință europeană mai clară. Germania, având o dependență tradițională de exporturi și relația cu China, a fost mai prudentă. Alte state membre se tem că măsurile protecționiste ar putea crește prețurile, afecta investițiile sau genera conflicte comerciale.
Această lipsă de unitate reduce eficiența răspunsului european. China acționează cu o strategie centralizată pe termen lung, în timp ce Uniunea Europeană negociază constant între cele 27 de interese naționale. Rezultatul este adesea o reacție întârziată, fragmentată și insuficient de ambițioasă.
