Istoria demonstrează că guvernele tehnocrate pot funcționa doar în anumite condiții. În absența acestora, tehnocrații devin rapid dependenți de aceleași partide pe care ar trebui, teoretic, să le înlocuiască temporar.
Un premier tehnocrat este, de regulă, o persoană fără funcție de conducere într-un partid, selectată pentru competența profesională sau pentru credibilitatea sa instituțională. În Europa, astfel de premieri au provenit adesea din bănci centrale, instituții europene, universități, administrație sau organisme internaționale.
Italia este una dintre țările europene care au recurs frecvent la guverne tehnocrate sau conduse de tehnocrați. În 1993, Carlo Azeglio Ciampi, fost guvernator al Băncii Italiei, a devenit premier într-un moment de criză majoră a sistemului politic, după scandalul de corupție Tangentopoli. În 1995, Lamberto Dini, fost director general al Băncii Italiei și fost ministru de Finanțe, a condus un guvern de tranziție după căderea executivului condus de Silvio Berlusconi.
Mario Monti și Mario Draghi
Mario Monti, fost comisar european, a fost numit premier în 2011, în plină criză a datoriilor suverane din zona euro. Italia se confrunta cu presiuni puternice pe piețele financiare, iar guvernul Berlusconi își pierduse credibilitatea. Monti a reușit să calmeze temporar piețele și să adopte reforme fiscale, ale pensiilor și ale pieței muncii.
Cu toate acestea, succesul său a fost limitat. Măsurile de austeritate au generat costuri sociale semnificative, economia a rămas slabă, iar sprijinul public pentru guvern s-a diminuat. Când Monti a încercat să transforme capitalul tehnocratic într-un proiect electoral, rezultatul a fost modest.
Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene, a condus Italia între 2021 și 2022. El a beneficiat de o reputație internațională excepțională și de o coaliție largă, formată pentru gestionarea pandemiei și a fondurilor europene de redresare. Guvernul său a fost perceput ca o garanție de stabilitate într-o perioadă dificilă.
Totuși, și Draghi a căzut atunci când partidele din coaliție au retras sprijinul politic. Cazul său reprezintă un exemplu clar că autoritatea tehnocratică nu poate înlocui matematica parlamentară.
În Grecia, Lucas Papademos, fost vicepreședinte al Băncii Centrale Europene, a fost numit premier în 2011, într-un moment critic al crizei datoriilor. Misiunea sa era să asigure aplicarea acordului de bailout și să evite intrarea țării în incapacitate de plată.
Papademos a reușit să adopte măsuri cerute de creditorii internaționali, dar acestea au inclus reduceri de cheltuieli, tăieri salariale și reforme dure. Votul din Parlament a avut loc pe fondul unor proteste violente la Atena.
Guvernarea tehnocrată a evitat haosul financiar imediat, dar nu a reușit să genereze consens social; dimpotrivă, a accelerat prăbușirea partidelor tradiționale și ascensiunea forțelor anti-sistem.
Există și cazuri în care guvernele tehnocrate au fost considerate relativ reușite. În Cehia, Jan Fischer, fost șef al Biroului de Statistică, a condus între 2009 și 2010 un guvern tehnocrat cu mandat limitat. Cabinetul său a avut ca principal obiectiv administrarea țării până la alegeri, fără să deschidă reforme majore sau teme ideologice. Această limitare a mandatului a contribuit la stabilitate.
Un alt exemplu este Tunisia, unde Mehdi Jomaa a condus un guvern tehnocrat în 2014, după o criză politică severă. Guvernul său a făcut parte dintr-un acord mai larg între partide și societatea civilă, care a permis adoptarea unei noi Constituții și organizarea de alegeri.
România are deja un precedent relevant. Dacian Cioloș a fost numit premier în noiembrie 2015, după demisia lui Victor Ponta, pe fondul protestelor declanșate de tragedia de la Colectiv. Guvernul său a fost prezentat drept unul tehnocrat, cu un mandat de aproximativ un an, până la alegerile parlamentare din 2016.
Cabinetul Cioloș a fost apreciat în anumite domenii precum transparența administrativă, măsuri în sănătate, fonduri europene și reforme punctuale. Cu toate acestea, guvernul a fost dependent de un Parlament controlat de partide care nu îi aparțineau.
Mandatul scurt a limitat capacitatea de reformă. După alegerile din 2016, puterea politică a revenit la partide, iar multe dintre direcțiile deschise de guvernul tehnocrat au fost încetinite sau abandonate de PSD-ul lui Liviu Dragnea. PSD și-a concentrat campania pe atacuri la premierul tehnocrat pe care, în teorie, îl sprijinea indirect.
La prima vedere, ideea de a avea un premier tehnocrat poate părea convenabilă. Un premier fără carnet de partid, cu un profil profesional solid, ar putea fi văzut ca o soluție de calmare, mai ales într-un moment în care partidele nu reușesc să formeze o majoritate stabilă. Totuși, pentru România de astăzi, un premier tehnocrat ar avea un spațiu de manevră foarte limitat și riscă să devină mai degrabă un paravan politic decât un instrument real de reformă.
Problema centrală este deficitul. România se află în continuare sub procedura de deficit excesiv a Uniunii Europene.
În acest context, viitorul guvern nu va avea de administrat o perioadă liniștită, ci una în care sunt necesare măsuri nepopulare: reducerea cheltuielilor, reforme administrative, corectarea dezechilibrelor bugetare și îndeplinirea jaloanelor pentru fondurile europene.
Aici apare limita unui premier tehnocrat. El ar putea propune reforme, dar nu le-ar putea impune singur. Orice măsură fiscală, orice restructurare administrativă și orice reformă cu impact bugetar ar necesita voturi în Parlament. Partidele care l-ar instala ar putea, în același timp, să-i blocheze proiectele, să le amâne, să le dilueze sau să-l amenințe constant cu o moțiune de cenzură.
România a demonstrat recent cât de rapid poate fi utilizată o moțiune de cenzură ca instrument de reglare politică. Guvernul Bolojan a fost demis pe 5 mai, după ce moțiunea a strâns 281 de voturi, depășind pragul necesar de 233.
Astfel, un premier tehnocrat ar intra în funcție cu o vulnerabilitate structurală: nu ar avea partid propriu, nu ar controla o majoritate și nu ar putea disciplina parlamentarii care îi oferă votul de învestitură. În loc să fie un premier al reformelor, ar putea deveni un premier al compromisurilor minimale.
