Conducerea Republicii Islamice Iran este bine definită pe hârtie: Mojtaba Khamenei a preluat funcția de lider suprem după moartea tatălui său, Ali Khamenei, în prima zi a războiului, pe 28 februarie. În cadrul sistemului politic iranian, liderul suprem are ultimul cuvânt în ceea ce privește deciziile strategice majore, inclusiv cele legate de război, pace și direcția generală a statului.
Cu toate acestea, în practică, realitatea pare mult mai ambiguă. Președintele american Donald Trump a caracterizat conducerea Iranului ca fiind „fracturată” și a sugerat că Washingtonul așteaptă o propunere „unitară” din partea Teheranului.
Autoritățile iraniene au abordat și ele tema unității, trimițând un mesaj pe telefoanele cetățenilor în care afirmau că în Iran „nu există conservatori sau moderați”, ci „o singură națiune, un singur drum”.
Cu toate acestea, noul lider suprem nu a apărut în public de când a preluat puterea. În afara câtorva declarații scrise, inclusiv una în care sublinia că Strâmtoarea Ormuz rămâne închisă, dovezile controlului său direct asupra deciziilor zilnice sunt limitate.
Oficialii iranieni au confirmat că Mojtaba Khamenei a fost rănit în primele atacuri, însă detaliile sunt rare. Conform unor surse iraniene citate de New York Times, acesta ar fi suferit răni multiple, inclusiv la nivelul feței, care i-ar putea afecta capacitatea de a vorbi.
Absența sa din spațiul public este semnificativă într-un sistem în care autoritatea nu este doar instituțională, ci și simbolică. Ali Khamenei își comunica direcția prin discursuri și apariții publice bine planificate, intervenind între facțiunile regimului. Această funcție de semnalizare este acum aproape complet absentă.
În acest context de autoritate vizibilă limitată, deciziile par a fi mai puțin centralizate decât înainte de război. Diplomația rămâne, în mod oficial, în responsabilitatea guvernului. Ministrul de Externe Abbas Araghchi continuă să reprezinte Teheranul în discuțiile cu SUA, sub autoritatea președintelui Masoud Pezeshkian. Totuși, niciunul dintre aceștia nu pare să contureze o direcție strategică clară.
În plus, delegația iraniană este condusă de președintele Parlamentului, Mohammad-Bagher Ghalibaf, ceea ce ridică întrebări cu privire la adevăratul centru de decizie. Rolul lui Araghchi pare să fie mai degrabă operațional decât decisiv. Un episod specific, în care acesta a indicat că traficul prin Ormuz ar fi fost reluat, doar pentru a retracta rapid declarația, a evidențiat limitările controlului asupra deciziilor militare.
Pezeshkian, considerat o figură moderată, s-a aliniat până acum direcției generale a regimului, fără a promova o linie proprie. Blocarea celei de-a doua runde de negocieri cu SUA, care fusese planificată la Islamabad, întărește impresia că sistemul este deschis la dialog, dar nu poate sau nu vrea să se angajeze într-o direcție clară.
Controlul asupra Strâmtorii Ormuz, principala pârghie de presiune a Iranului, este deținut de Gardienii Revoluției, conduși de Ahmad Vahidi, și nu de diplomați. Aceasta plasează puterea reală în mâinile unor actori care acționează în mare parte în spatele ușilor închise.
În ultimele săptămâni, acțiunile militare ale Gardienilor Revoluției, de la impunerea blocadei în Hormuz până la atacurile asupra unor ținte din Golf, par să fi stabilit ritmul crizei. Mesajele politice și diplomatice au fost adesea transmise ulterior, uneori fără o coerență deplină.
Pe acest fond, Mohammad-Bagher Ghalibaf a devenit una dintre cele mai vizibile figuri ale momentului. Fost comandant al Gardienilor Revoluției și actual președinte al Parlamentului, el a participat la negocieri, a transmis mesaje publice și a încercat să prezinte războiul dintr-o perspectivă mai pragmatică decât strict ideologică.
Poziția sa rămâne însă delicată. În Parlament și în rețelele conservatoare, există o opoziție puternică față de negocieri, iar presa de stat și campaniile publice descriu din ce în ce mai des dialogul cu inamicii Iranului drept un semn de slăbiciune. Ghalibaf susține că acționează în conformitate cu voința lui Mojtaba Khamenei, dar dovezile vizibile ale unei coordonări directe lipsesc.
Imaginea de ansamblu sugerează un sistem care funcționează, dar care nu pare să fie condus coerent dintr-un singur centru.
