În antichitate, femeile se confruntau cu lipsa testelor rapide și a laboratoarelor, având acces limitat la o educație minimă. Cunoștințele despre propriul corp erau transmise din generație în generație pe linie feminină, iar moașa juca un rol esențial în gestionarea sarcinii.
Medicina era predominant o profesie masculină, iar medicii erau chemați doar în cazuri grave. Moașa era indispensabilă pentru naștere, iar gestionarea sarcinii era responsabilitatea exclusivă a femeii, deși corpul acesteia era considerat proprietatea bărbatului, ceea ce reprezenta una dintre puținele libertăți de care dispuneau.
În societățile antice, preocuparea pentru determinarea sarcinii a fost constantă, dat fiind că corpul femeii era văzut ca o proprietate masculină: tatăl decidea cui îi va da fata, iar soțul avea drepturi nelimitate asupra corpului ei. Această preocupare includea atât evitarea sarcinii, cât și dorința de a o obține, precum și gestionarea sarcinii și a nașterii.
Papirusurile egiptene și tratatele medicale greco-romane indicau existența unor metode variate bazate pe observații empirice, analogii și teorii fiziologice incomplete pentru a determina timpurile sarcinii. De exemplu, acum știm că estrogenul este un fertilizator, ceea ce sugerează că metoda de urinare pe grâu nu era complet lipsită de sens.
Cea mai veche metodă documentată se găsește în Papirusul Kahun, datând din circa 1800 î.Hr., un text medical egiptean dedicat sănătății feminine. Acesta descrie o procedură prin care femeia urinează pe semințe de grâu și orz. Germinarea acestora era considerată un indiciu al sarcinii, iar bătrânele credeau că germinarea grâului indica nașterea unei fete, în timp ce germinarea orzului indica nașterea unui băiat, credințe ce nu aveau fundament științific.
Un alt text important este Papirusul Ebers, datând din circa 1550 î.Hr., care conține referințe similare privind utilizarea urinei pentru determinarea sarcinii. Literatura de specialitate modernă menționează experimente din secolul XX care sugerează că urina femeilor însărcinate poate accelera germinarea semințelor, însă aceste rezultate nu constituie o metodă fiabilă în sens modern, rămânând o ipoteză discutată.
Soranus din Efes, un autor din secolul II ., a scris un tratat de ginecologie considerat fundamental în Antichitate, care propune o abordare sistematică a diagnosticului sarcinii, acordând prioritate semnelor clinice, cum ar fi amenoreea, greața și modificările sânilor, și respingând unele practici speculative. Totuși, limitările înțelegerii fiziologiei reproducerii afectau precizia diagnosticului.
Printre metodele ciudate utilizate pentru determinarea sarcinii în acea vreme, se număra introducerea unui cățel de usturoi în corpul femeii, cu credința că mirosul acestuia, dacă urca până la gură, indica absența sarcinii, iar dacă nu se simțea, era pentru că embrionul întâmpinase un obstacol.
În Evul Mediu, diagnosticul sarcinii a fost integrat în practica uroscopiei, analiza urinei devenind un instrument medical general. Practicienii evaluau culoarea, consistența și sedimentele urinei. Unele surse menționează teste empirice, cum ar fi amestecarea urinei cu vin, însă eficiența acestor metode nu era susținută de dovezi științifice, fiind interpretate în contextul teoriei umorale, dominantă la acea vreme.
Studiile moderne în istoria medicinei, cum ar fi lucrările lui Helen King sau Lesley Dean-Jones, subliniază că aceste practici nu erau arbitrare, ci se bazau pe observații reale, interpretate prin cadre teoretice eronate. Absența conceptelor moderne, precum hormoni, ovulație și fertilizare, făcea imposibilă obținerea unui diagnostic precis. Astfel, metodele antice combinau observația corectă a simptomelor cu inferențe speculative.
