În anii ’60, matematicianul Roy Kerr a realizat o descriere matematică a găurilor negre în rotație, bazându-se pe teoria relativității generale, conform celor prezentate de The Conversation.
Din studiile sale au rezultat două concluzii esențiale. Prima, conform „teoremei fără păr” (No-hair theorem), indică faptul că o gaură neagră este definită exclusiv prin masă, rotație și sarcină electrică. A doua concluzie sugerează că până la 29% din masa unei găuri negre poate fi stocată sub formă de energie de rotație.
Ulterior, fizicianul Roger Penrose a demonstrat că această energie poate fi extrasă. Atunci când două găuri negre rotative se ciocnesc, energia eliberată sub formă de unde gravitaționale poate fi distribuită inegal, ceea ce poate propulsa noua gaură neagră cu viteze de ordinul miilor de kilometri pe secundă.
Primele dovezi directe ale acestui fenomen au fost obținute prin detectarea undelor gravitaționale, începând cu anul 2015. Observatoarele au surprins „semnătura” sonoră a găurilor negre proaspăt formate în urma fuziunilor. Analiza acestor semnale a relevat că unele coliziuni implică rotații intense și orientări aleatorii, creând condiții favorabile pentru generarea de „impulsuri” gravitaționale capabile să deplaseze o gaură neagră din centrul unei galaxii.
Găurile negre de dimensiuni mai mici sunt mai dificil de observat în mișcare. În schimb, găurile negre supermasive, care au milioane sau miliarde de mase solare, își fac simțită prezența. Pe parcursul deplasării într-o galaxie, acestea pot comprima gazul interstelar, inițiind formarea de stele pe o traiectorie aproape perfectă, similară cu cea lăsată de un avion.
În 2025, diverse echipe de cercetare au publicat imagini ale acestor structuri. Una dintre acestea, obținută cu Telescopul Spațial James Webb, arată o dâră de stele întinsă pe aproximativ 200.000 de ani-lumină, asociată cu o gaură neagră de aproximativ 10 milioane de mase solare, care se deplasa cu aproape 1.000 km/s. Un alt exemplu este o gaură neagră de circa 2 milioane de mase solare, având o urmă de 25.000 de ani-lumină.
Dacă există giganți fugari, se poate deduce că ar putea exista și versiuni mai mici, care sunt greu de depistat cu tehnologia actuală. Teoretic, un astfel de obiect ar putea traversa spațiul intergalactic și chiar sisteme stelare, inclusiv sistemul nostru solar. Într-un scenariu extrem, gravitația sa ar putea perturba orbitele planetelor.
Totuși, specialiștii subliniază că probabilitatea ca un astfel de eveniment să se întâmple este extrem de mică, reprezentând un risc ipotetic fără motive reale de îngrijorare.
Descoperirea găurilor negre „fugare” completează imaginea complexă a cosmosului. Aceste descoperiri sugerează că universul este mai dinamic și imprevizibil decât am crezut anterior. De fapt, chiar și cele mai masive obiecte pot fi accelerate la viteze impresionante, lăsând urme evidente în structura galaxiilor.
