Descoperite în 1961 într-un sit neolitic situat în satul Tărtăria, județul Alba, tăblițele au fost incluse în patrimoniul muzeului din Cluj și au generat, de-a lungul a peste șase decenii, dezbateri intense între arheologi, lingviști și istorici ai religiilor. Aceste trei mici obiecte din lut ars, acoperite cu semne incizate și pictograme, sunt considerate de unii specialiști posibile dovezi ale celei mai vechi forme de scriere cunoscute până în prezent.
Inițial, tăblițele au fost datate în perioada 2900–2700 î.Hr., pe baza analogiilor cu materiale din Mesopotamia. Totuși, analizele ulterioare ale resturilor osoase asociate contextului funerar au sugerat o vechime mult mai mare, de până la aproximativ 5500 î.Hr.
Dacă această dată ar fi confirmată, semnele de pe tăblițe ar preceda cronologic apariția scrierii cuneiforme sumeriene și a hieroglifelor egiptene. Felix Marcu, managerul muzeului din Cluj Napoca, a declarat: „Nu avem în acest moment certitudinea că aşa este, că, într-adevăr, este cea mai veche scriere. E posibil, dacă sunt originale, să provină dintr-un context mai târziu, dintr-o groapă, din situl de la Tărtăria, care vine dintr-un nivel mai tânăr, care este mai recent decât scrierea din Sumer. Deci, încă este o dezbatere vie, se fac cercetări în continuare, sper să aflăm cât mai multe detalii.”
Unii specialiști interpretează semnele incizate ca o formă incipientă de scriere, comparabilă cu pictogramele timpurii din Sumer, indicând posibila existență a unei tradiții locale de codificare a informației. Alții sugerează că ar putea fi vorba doar de simboluri rituale sau mărci cu semnificație religioasă, care nu respectă criteriile stricte ale unui sistem de scriere propriu-zis.
Controversa a fost amplificată și de modul în care tăblițele au fost conservate imediat după descoperire. Pentru a fi întărite, acestea au fost arse în laborator, proces care a compromis ulterior posibilitatea unei datări directe prin Carbon-14. Au apărut astfel suspiciuni de fals sau de intervenție ulterioară asupra semnelor, din cauza asemănărilor dintre simbolurile de pe tăblițe și reprezentări sumeriene cunoscute în literatura populară din anii ’60. Deși ipoteza falsului nu a fost demonstrată, ea continuă să fie menționată în dezbaterea științifică.
O altă ipoteză sugerează că semnele ar fi putut servi drept instrument de memorie pentru ceremonii religioase, legate de ciclurile Soarelui și ale Lunii, ceea ce ar indica faptul că nevoia de a codifica sacrul ar fi precedat nevoia de evidență administrativă.
De-a lungul timpului, tăblițele de la Tărtăria au fost integrate într-un discurs identitar mai larg, uneori speculativ, care leagă vechimea semnelor de ideea unei continuități multimilenare în spațiul carpato-danubian. Aceste interpretări depășesc însă datele arheologice verificate și se leagă de mitologiile construite ulterior.
Expoziția dedicată acestora prezintă atât ipotezele existente, cât și limitele cunoașterii actuale, iar materialele explicative subliniază că dosarul Tărtăria rămâne deschis.
Indiferent de faptul că vor fi sau nu recunoscute vreodată drept cea mai veche scriere din lume, tăblițele de la Tărtăria continuă să ridice întrebări fundamentale despre originile scrisului și despre modul în care ne raportăm la trecut.
