Pe 6 iunie 1944, Al Doilea Război Mondial se afla în al cincilea an, marcând o perioadă tragică în istorie, în care milioane de oameni și-au pierdut viața, iar o mare parte din Europa era devastată. Soarta războiului s-a concentrat pe o singură întindere de apă, Canalul Mânecii, unde erau desfășurate 150.000 de trupe. Președintele american s-a adresat națiunii sale, subliniind că, în ciuda vărsării de sânge, americanii nu luptă din dorința de cucerire, ci pentru a pune capăt cuceririi.
În aceeași direcție, Winston Churchill, aliatul său, a adoptat un ton similar în lucrarea sa istorică, deschizând-o cu o „morală”: „ÎN RĂZBOI: HOTĂRÂRE. ÎN ÎNFRÂNGERE: SFIDARE. ÎN VICTORIE: MĂRINIMIE.”
Avansăm în timp, ajungând în aprilie 2026. America se află într-un nou conflict, de această dată în Strâmtoarea Ormuz. Președintele american își îndemnă poporul cu un ton beligerant, afirmând: „Deschideți dracului strâmtoarea, nenorociților, sau veți trăi în iad, uitați-vă bine!” Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a declarat că iranienii sunt „terminați și știu asta”, subliniind că nu este o „luptă corectă”: „Îi lovim când sunt la pământ, exact așa cum ar trebui”.
Războiul în Occident a suferit transformări semnificative. Din punct de vedere militar, bombardierele invizibile au înlocuit avioanele Spitfire, dar schimbările nu se limitează la tehnologie. Oratoria a evoluat, iar limbajul războiului s-a transformat. Deși discursurile bugetare din politica modernă nu mai conțin aliterații și asonanțe, limbajul folosit în contextul războiului rămâne distinct. Până acum, atunci când Occidentul a purtat războaie, a făcut-o cu arme moderne, dar cu un limbaj vechi.
În timp ce națiunile luptau pe plaje și terenuri de debarcare, ele se angajau în același timp în bătălii prin texte, discursuri și transmisiuni radio. Existau aluzii la Shakespeare, referințe la Abraham Lincoln și repetarea cuvântului „luptă”. Oratoria avea un impact semnificativ. Churchill scria că dintre toate talentele oferite oamenilor, puține sunt „atât de puternice” și „niciunul nu este atât de prețios”.
Această putere a oratoriei pare a fi fost uitată. Un videoclip recent al Casei Albe, intitulat „Justice the American Way”, este un montaj aproape lipsit de cuvinte, combinând imagini din Gladiator, Top Gun și Transformers, intercalate cu imagini reale ale țintelor iraniene atacate. Hegseth, în loc să citeze din Biblie, a parafrazat greșit. Pe 15 aprilie, el a condus o rugăciune care „reflecta” Ezechiel 25:17, dar care era de fapt preluată aproape cuvânt cu cuvânt din Pulp Fiction, o lucrare mai puțin celebră. (Versetul real din Ezechiel se referă la pedepsirea filistenilor de către Dumnezeu.)
Un contraargument evident ar fi: și ce dacă? Moartea nu distinge între un lider capabil de o formulare eloquentă și unul care nu este. De asemenea, cuvintele memorabile pot fi înșelătoare, așa cum au demonstrat poeții din Primul Război Mondial, atrăgând oamenii spre un măcel mecanizat care nu este nici „dulce” și nici decoros. După ce fiul său a murit în Bătălia de la Loos, Rudyard Kipling a scris epigrama amară: „Dacă întreabă cineva de ce am murit,/Spuneți-le că tații noștri au mințit”. Oratoria nu poate schimba soarta unei bătălii.
Cu toate acestea, sentimentul că ceva s-a pierdut devine greu de ignorat atunci când un lider occidental face referire la „Transformers” în loc de Churchill. Aluziile erau esențiale pentru oratorie. Deși toți oamenii pot fi egali, nu toate cuvintele sunt. Discursul de două ore și 13.607 cuvinte rostit la Gettysburg de Abraham Lincoln este un exemplu relevant în contrast cu intervenția sa de 271 de cuvinte.
Toți marii oratori au apelat la aluzii și referințe. Colonelul Tim Collins, când a trimis soldați britanici în Irak, le-a spus să „calce cu grijă”, deoarece pășesc pe locul Grădinii Edenului. „Cei puțini” din discursul lui Churchill despre Bătălia Angliei evocau „fericiții puțini” din Henry V. Bomba atomică a fost însoțită nu doar de o lumină orbitoare, ci și de Bhagavad Gita. J. Robert Oppenheimer a spus ulterior: „Am devenit moartea, distrugătorul lumilor”.
Nu este vorba doar despre artificii retorice. Citatul potrivit mobilizează nu doar pe cei vii, ci și pe cei morți; utilizarea lui înseamnă mobilizarea nu doar a unor cuvinte, ci a unui întreg batalion de idei. Invocarea Bibliei înseamnă implicit apelul la cele mai bune trăsături ale naturii umane. Invocarea piesei „Henry V” presupune, de asemenea, apelul la Dumnezeu, la Anglia și la idealuri. Aproximativ o zecime din discursurile lui Churchill, conform biografului său Andrew Roberts, făceau referire la istorie pentru a încuraja publicul să perceapă războiul „în contextul său istoric, al amenințărilor pe care Marea Britanie le-a înfruntat și învins în trecut”.
Aluziile culturale oferă încurajare și întăresc moralul. Ele permit, de asemenea, unui vorbitor să „ridice tonul”, conform lui Barry Strauss. Discursul funerar al lui Pericle nu le spune atenienilor doar să lupte, ci că luptă „pentru ceva… pentru democrație”. În 1940, Franklin Roosevelt declara că „niciodată, de la Jamestown și Plymouth Rock, civilizația americană nu a fost într-un pericol atât de mare ca acum”. Statele Unite urmau să sprijine țările aliate și, prin reînarmare, să devină „marele arsenal al democrației”.
Totuși, liderii trebuie să invoce aluziile culturale corespunzătoare. William Nicholson consideră „înfricoșător” faptul că Casa Albă citează filme, deoarece „arată că ei văd războiul ca pe un film de la Hollywood”. În realitate, nici măcar nu interpretează corect filmul. Personajul Maximus este un luptător reticent, nu un om violent, ci unul pașnic, forțat să lupte pentru familie și pentru „visul care a fost Roma”. Războiul nu este distractiv. Așa cum spunea Roosevelt: „Am văzut războiul pe uscat și pe mare. Am văzut sângele curgând din răniți… urăsc războiul”.
Pentru că, așa cum știe Hollywood-ul, dar Casa Albă pare să fi uitat, cea mai bună oratorie despre război nu este, de fapt, despre război. Este despre pace. Oamenii o aud și se gândesc nu doar la viețile care ar putea fi pierdute, ci la modul de viață care ar putea dispărea: la cultură, la democrație, la decență. Emoția provocată de o oratorie puternică provine din teama de a pierde nu doar un război, ci întreaga lume. Iar atunci când sunt urmărite videoclipurile Casei Albe, această lume pare deja pierdută.
