Recent, am vizionat filmul Nuremberg (2025). M-a impresionat atât de mult încât am decis să împărtășesc primele impresii cu urmăritorii mei pe Facebook. De altfel, l-am revăzut și în a doua zi de Crăciun.
Am senzația că filmul este difuzat în cinematografe în această perioadă tocmai pentru a încuraja magistrații din România să reflecteze asupra a ceea ce ar trebui să reprezinte, într-o accepțiune nemuritoare, un judecător sau un procuror. Îmi fac referire, desigur, la Justice Robert H. Jackson.
Robert H. Jackson este o figură rară care demonstrează că justiția nu este doar rezultatul automatismelor instituționale, ci și al unei conștiințe morale și al unui caracter remarcabil. Deși nu a absolvit o facultate de drept în mod formal, el a devenit membru al Curții Supreme a Statelor Unite, iar America l-a recunoscut ca Justice. Nu ca un titlu decorativ, ci ca un simbol al ideii de justiție. Conform tradiției americane, judecătorii Curții Supreme nu sunt doar tehnicieni ai interpretării legii, ci repere morale și interpreți ai spiritului constituției, nu doar ai literei ei.
Unul dintre cele mai importante momente din cariera lui Robert H. Jackson a fost rolul său ca procuror-șef al Statelor Unite la Tribunalul de la Nürnberg. Acolo, Jackson a realizat ceva fără precedent: a transformat dreptatea într-un limbaj universal, demonstrând că nici puterea, nici statul, nici războiul nu pot suspenda responsabilitatea morală. Celebrul său principiu, conform căruia legile aplicate învinșilor trebuie să fie valabile și pentru cei care câștigă, rămâne o lecție fundamentală de justiție din secolul XX. Jackson a arătat că a fi un om drept depășește formarea juridică formală. Legea poate fi învățată, dar dreptatea este o asumare personală. La Nürnberg, în fața istoriei, Jackson nu a pledat doar un caz; a pledat pentru ideea că civilizația are dreptul să se apere prin drept. Astfel, titlul de Justice era pentru el o descriere exactă a ceea ce era.
La Nürnberg, Jackson nu a căutat răzbunare, ci răspundere. A înțeles că legea fără conștiință devine tehnică, iar conștiința fără lege este ineficientă. Justiția reală începe acolo unde cele două se întâlnesc.
În opinia mea, mesajul filmului este relevant și astăzi: nu este doar o lecție despre trecut, ci una despre prezent. Istoria ne luminează calea, asemenea unui lămpaș într-o noapte întunecată. Aceasta pune în evidență diferența dintre aplicarea legii și realizarea dreptății în sens moral. Există situații în care poți avea toate instituțiile, procedurile și resursele, dar să nu ai justiție, așa cum se întâmplă în România. De aceea, Nuremberg (2025) este extrem de important, deoarece abordează teme actuale, mai ales în contextul discuțiilor despre justiția capturată.
Filmul nu se limitează doar la nazism. Colapsul Germaniei naziste după cel de-Al Doilea Război Mondial constituie un context istoric, dar filmul se concentrează asupra responsabilității morale și politice în momente de criză. Lecțiile sunt evidente în câteva secvențe esențiale, pe care le voi discuta fără a relata întreaga poveste a filmului. Acest articol nu este o cronică de film, ci o analiză istorică și morală, folosind filmul ca pretext pentru a reflecta asupra justiției și responsabilității politice.
Filmarea începe cu imaginea standard a unui regim dictatorial: o țară distrusă, cu un popor în suferință, care își trage sărăcia pe drumuri desfundate la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe acest fundal apocaliptic, vicecancelarul Hermann Göring, al doilea în ierarhia politică a celui de-Al Treilea Reich, coboară dintr-o mașină de lux, îmbrăcat impecabil, având bastonul de reichsmarschall. Contrastul dintre vestimentația sa azurie și hainele murdare ale populației este izbitor, sugerând ruptura socială dintre conducerea dictatorială și cetățenii obișnuiți, care trăiesc în degradare extremă.
Astfel, filmul începe să își îndeplinească menirea: să ilustreze răul absolut și să sublinieze că oamenii obișnuiți au contribuit, prin pasivitate și susținere politică, la prăbușirea lor. Aceștia au permis instalarea nazismului la putere și nu au reacționat când situația a început să se degradeze.
Nazismul nu a fost doar o mișcare populară, ci și un eșec al elitelor: judecători care au validat legi strâmbe, universitari care au dat ideologiei respectabilitate, funcționari care au acționat fără scrupule și lideri religioși care au ales tăcerea. Aceste aspecte sunt evidențiate în dialogul dintre Justice Jackson și Douglas M. Kelley, medicul responsabil cu evaluarea sănătății mintale a liderilor naziști, pe stadionul din Nürnberg, distrus de bombardamente. Aici, Hitler proclamase anterior retragerea drepturilor evreilor din Germania.
În 1945, noaptea nu mai adună mulțimi, ci izolează conștiințele. Stadionul care fusese locul de exaltare colectivă devine acum scena prăbușirii Reichului german. Aceleași locuri, dar cu un sens istoric complet răsturnat.
Această arhitectură simbolizează începutul și sfârșitul celui de-Al Treilea Reich. O singură scenă este suficientă pentru a ilustra prăbușirea Germaniei naziste: discuția dintre doi americani, un judecător și un psihiatru, despre soarta liderilor naziști, pe stadionul unde aceștia erau aclamați cu câțiva ani înainte.
Discuția abordează importanța juridică a legilor strâmbe și cum demagogia a suspendat drepturile, în timp ce justiția încearcă să le restabilească. Întrebarea esențială este: cine oprește abuzul atunci când legea este capturată? Vă invit să reflectați asupra acestei întrebări.
Un alt moment important este relatarea lui Hermann Göring despre München și tentativa de lovitură de stat din 1923. Explicațiile sale privind ascensiunea nazismului și figura mesianică a lui Hitler ilustrează vremurile de pace în care Germania avea o guvernare democratică, dar se confrunta cu dificultăți economice. Göring rezumă Republica de la Weimar printr-o sintagmă puternică: burțile francezilor se umpleau cu durerea germanilor. Hitler promitea renașterea unei națiuni umilite după Primul Război Mondial, iar întrebarea pe care Göring o adresează medicului psihiatru american este provocatoare: cine nu l-ar fi urmat pe Hitler la începutul anilor 1920? Vă invit să meditați și să răspundeți.
Un alt aspect incomod este că, uneori, nemernicii pot avea dreptate punctual în istorie. De exemplu, Hitler a avut dreptate în legătură cu refuzul dreptului la autodeterminare pentru germanii din alte teritorii. Cu toate acestea, a avea dreptate într-un punct nu justifică un regim criminal. Este preferabil să greșești într-un regim democratic imperfect decât să ai dreptate într-o dictatură care poate deveni criminală. Această alegere, deși rațională, nu poate fi sustenabilă politic pe termen lung.
Filmul abordează și manipularea frustrărilor legitime. În momente de răscruce, nemulțumirile reale ale oamenilor pot fi folosite ca combustibil politic. Când instituțiile cedează și judecătorii devin funcționari neputincioși, istoria poate rima periculos.
Într-o scenă incomodă, dialogul dintre Jackson și papa de la Roma scoate în evidență complicitățile și vinovățiile instituționale. Există momente în istorie când este necesară colaborarea strategică cu răul absolut. Întrebarea este cum se poate face acest lucru fără a te contamina. Finlanda oferă un exemplu relevant.
Doar o națiune sănătoasă moral și politic poate traversa o situație-limită fără a se prăbuși etic. România a colaborat cu Germania nazistă, dar a cedat solicitărilor antisemite, în timp ce Finlanda nu a comis atrocități. Această alegere ține de sănătatea morală și politică a fiecărei țări. Aceasta este lecția pentru viitor pe care filmul ne invită să o medităm.
Astfel, Nuremberg (2025) nu este un film despre trecut, ci o reflecție asupra prezentului. Vă recomand să-l vizionați și, ulterior, să recitiți Faust de Goethe sau să urmăriți versiunea sa lirică de Charles Gounod la Opera Națională București. Pactele cu diavolul nu sunt doar literatură; uneori sunt politică pură sau viață reală.
De asemenea, Hermann Göring îi amintește doctorului psihiatru american că aliatul tău nu este întotdeauna și de partea ta. Relatarea personală despre Hermann Epenstein Ritter von Mauternburg este impresionantă, subliniind că nu întotdeauna binefăcătorul tău este de partea ta.
Filmul se încheie cu un motto care ar trebui să ne mențină pe toți vigilenți în privința libertății politice: singurul indiciu despre ceea ce poate face omul este ceea ce a făcut omul până acum.
În concluzie, Nuremberg ne învață că justiția nu moare atunci când legile sunt suspendate, ci doar atunci când conștiințele acceptă să fie suspendate împreună cu ele.
