Dezbaterile recente legate de programul MLI nu se mai concentrează doar pe aspectele militare, ci se extind asupra unei întrebări fundamentale: cât din valoarea generată prin contractele de apărare, susținute de instrumentul Uniunii Europene Security Action for Europe (SAFE), va rămâne în economia românească? Această întrebare devine esențială pentru România în luarea deciziei strategice referitoare la structura programului MLI.
SAFE oferă statelor membre ale Uniunii Europene oportunități de finanțare favorabile pentru achiziții comune de apărare. Spre deosebire de alte instrumente europene, SAFE se bazează pe împrumuturi, nu pe granturi, ceea ce influențează dezbaterea politică din România. Liderul PSD, Sorin Grindeanu, a subliniat recent importanța dimensiunii fiscale a programului: „Acei bani vor fi dați înapoi de români, de toți românii. Și atunci e nevoie de o transparență mai mare.” Această observație scoate în evidență o caracteristică fundamentală a SAFE: deși reduce costurile de finanțare și încurajează achizițiile comune, povara financiară rămâne în final pe umerii bugetelor naționale.
Grindeanu a adăugat că transparența privind utilizarea fondurilor este inegală: „Dacă pe aproximativ 4 miliarde de euro știm ce se întâmplă, pentru că se construiesc autostrăzile de la Pașcani la Siret și de la Pașcani la Ungheni, pentru celelalte 11–12 miliarde cam nu știm ce se întâmplă.” Dincolo de aspectele de transparență, liderul PSD a formulat problema și din punct de vedere economic, subliniind: „Eu vreau să văd că acei bani intră în economia românească, că se vor crea locuri de muncă, se vor dezvolta facilități, uzine.” Aceste declarații, deși făcute într-un context economic mai larg, se aplică direct programelor de achiziții de apărare finanțate prin SAFE, inclusiv programului MLI.
Recent, specialiștii din domeniu au discutat despre impactul economic al modernizării apărării. Nicoleta Pauliuc, președinta Comisiei pentru Apărare din Senat, a exprimat principala preocupare: „Știm ce cumpărăm. Ceea ce nu știm este câți bani din aceste contracte rămân efectiv în România, nu ca promisiune, ci ca angajament contractual măsurabil.” Ea a cerut să fie prezentate cifrele concrete: „Din fiecare euro contractat, câți cenți ajung într-o fabrică românească, la un inginer român, la un furnizor român? Puneți cifrele pe masă: câte locuri de muncă înalt calificate generează fiecare contract?” Această întrebare este extrem de relevantă pentru programul MLI, care ar putea atinge câteva miliarde de euro și ar putea influența structura industriei românești de apărare pentru mulți ani.
Conform regulilor SAFE, cel puțin 65% din valoarea contractelor trebuie să fie produsă în Uniunea Europeană. Totuși, această cerință nu garantează implicarea industrială a României. Pauliuc a subliniat că regula favorizează companiile deja integrate în ecosistemul industrial european. „Rheinmetall este în Europa. Airbus este în Europa. Leonardo este în Europa. Toate sunt eligibile în baza pragului de 65%.” Aceasta înseamnă că producția ar putea rămâne concentrată în țări cu o bază industrială de apărare consolidată, precum Germania, Franța, Italia sau Spania. În acest context, participarea industrială locală a României va depinde mai mult de strategia de negociere, nu de garanții regulatorii.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a legat această dezbatere de stabilitatea macroeconomică, subliniind: „Nu există stabilitate financiară sau securitate fără securitate militară națională, regională și europeană.” De asemenea, el a subliniat că impactul fiscal al SAFE depinde de modul în care fondurile se întorc în economie. Dacă împrumuturile pentru apărare se transformă în contracte industriale interne, efectul multiplicator economic poate compensa parțial costul fiscal. Dacă nu, România ar putea ajunge să suporte o datorie publică mai mare fără o extindere corespunzătoare a bazei sale industriale, o dinamică relevantă pentru programele mari de achiziții precum MLI.
Un alt aspect important ridicat în dezbatere este strategia de negociere a statului. Fostul ministru al Apărării, Ioan Mircea Pașcu, a sugerat că România ar trebui să abordeze achizițiile de apărare prin „negocieri patriotice”, îndemnând oficialii să evite „atitudinile de tip vasal” care ar caracteriza unele negocieri din trecut. Radu Ștefan Oprea, secretar general al Guvernului, a precizat că regulile SAFE nu interzic cooperarea industrială sau transferul de tehnologie, subliniind că nivelul implicării industriale interne depinde în mare parte de modul în care fiecare stat membru negociază contractele.
Polonia a fost menționată ca exemplu de stat care a reușit constant să obțină participare industrială în programele sale majore de apărare. Decizia strategică din spatele programului MLI este, prin urmare, mai mult decât o simplă achiziție militară; este, în esență, o alegere strategică industrială. Un scenariu ar putea implica utilizarea programului pentru reconstrucția unei părți a ecosistemului industrial de apărare din România, prin producție locală, integrare și activități de mentenanță pe termen lung.
Unii ofertanți au sugerat deja posibilitatea unor niveluri de localizare apropiate de 80%, ceea ce ar putea genera mii de locuri de muncă industriale înalt calificate și ar integra companii românești în lanțurile de aprovizionare europene. Alternativ, România ar putea îndeplini cerințele SAFE privind producția europeană, dar cea mai mare parte a valorii industriale ar putea rămâne în alte state membre ale Uniunii Europene. În acest caz, România ar obține capabilitatea militară necesară, dar fără a reconstrui semnificativ baza sa industrială de apărare.
