”Teatrul e o poveste, pe care dacă nu o spui din suflet, nu ajunge nicăieri.” – Ștefan Iordache
Astăzi, marcăm simbolic 85 de ani de la nașterea lui Ștefan Iordache, nu doar comemorând un nume din enciclopedia teatrală, ci celebrând o stare de spirit, un mod de a trăi în artă și viață, o lecție de noblețe și boemie ce nu poate fi ștearsă de trecerea timpului.
Povestea sa a început pe 3 februarie 1941, la București, deși primii pași i-a făcut la Calafat, în liniștea bunicilor. Destinul său s-a conturat în cartierul Rahova, unde a crescut alături de părinții săi, Elena și Traian. Tatăl său, croitor de lux, i-a insuflat eleganța care făcea ca orice costum, fie el de prinț sau de cerșetor, să stea perfect pe Ștefan.
În ciuda aspirațiilor părinților pentru o carieră științifică, destinul a avut o ironie. Eșecul la admiterea la Medicină, la 16 ani, s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru cultura românească. Dacă ar fi devenit medic, ar fi vindecat trupuri; devenind actor, a atins milioane de suflete. Intrarea sa la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1959, sub îndrumarea lui Dinu Negreanu, a marcat începutul legendei sale. A absolvit cu nota 10, printre primii, alături de Irina Petrescu și Valentin Uritescu, demonstrând prin rolul din ”Ascensiunea lui Arturo Ui” că era predestinat acestei meserii.
Scena unui teatru devine, în timp, o parte definitorie a vieții unui actor. Teatrul și actorul se reflectă reciproc, iar pentru Ștefan Iordache, Teatrul Nottara a fost sanctuarul său. A debutat pe scena acestuia în 1965 cu spectacolul ”Tigru”, unde a interpretat un rol emoționant, anunțând nașterea unui mare talent. Spectacolul a devenit un succes pe scena bucureșteană, cimentând relația dintre actor și teatru.
Între 1965 și 1985, Ștefan Iordache a strălucit în numeroase spectacole, de la ”Omul care și-a pierdut omenia” de Horia Lovinescu, la ”Au fost odată două orfelinate” de Adolphe Philippe D`Ennergy, aducând gravitate în ”O noapte furtunoasă” de Caragiale și explorând profunzimi psihologice în ”Amintirile Sarei Bernhardt” de John Murrell și ”Timon din Atena” de Shakespeare.
Despre această perioadă, Iordache a declarat cu modestie într-un interviu cu Constantin Fugașin în revista Teatrul (decembrie 1987): ”Nu m-a interesat niciodată ideea de vedetă. Sarcina mea se consumă pe scenă. Când am intrat la Nottara nu îndrăzneam să scot o vorbă. Nottara-ul lui Lovinescu a avut un rost în viaţa mea”. Pentru el, actoria era o stare de grație: ”E divină meseria de actor deoarece nu te poţi repeta seară de seară. Niciun spectacol nu seamănă cu altul pentru că nici eu cel de azi nu semăn cu cel de ieri. Cred că există ceva deasupra actorului, ceva care ne ajută să depăşim orice greutăţi, să uităm orice durere când păşim pe scenă”.
În 1994, după diverse peripluri artistice, Iordache s-a întors la Nottara pentru a juca în ”Prințul negru” de Iris Murdoch. Distribuția a fost excepțională, incluzând actori precum Victoria Cociaș, Constantin Cotimanis, Dana Dogaru, Ion Haiduc, Alexandru Jitea, Justian Radu, Cristian Julian Stoica și Camelia Zorlescu, având un succes fulminant timp de opt ani, cu peste 100 de reprezentații, consolidându-i statutul de ”monstru sacru”.
Victoria Cociaș își amintește cu nostalgie de acea epocă artistică, observând că Iordache a fost o parte esențială a istoriei Nottara: „Iordache este parte a istoriei Nottara. El făcuse și un Hamlet celebru pe scenă aceasta”. Dincolo de cariera sa, Cociaș dezvăluie latura umană a actorului: ”Ștefan Iordache era un mare actor care era și foarte generos, spiritual, cald și sensibil. Eu m-am înțeles foarte bine cu el și nu numai eu. Se înțelegea bine în general cu toată lumea”.
Dar geniul său era însoțit de rigoare și superstiție. Ritualurile sale, respectate cu strictețe, reflectau respectul său pentru actul artistic. ”El era întotdeauna în cabină cu două ore înainte de spectacol, indiferent că juca table sau șah sau cărți cu oamenii din teatru”, își amintește colega sa. De asemenea, avea superstiții: ”Nu se urca niciodată în avion fără să vorbească mai întâi cu o anumită persoană”.
Ștefan Iordache nu a fost doar un artist dedicat, ci și un boem. După repetițiile intense, viața continua, iar Victoria Cociaș rememorează serile petrecute împreună: ”Aveam seri pe care le petreceam la Șarpele Roșu împreună. Am fost o echipă foarte sudată”.
Este un portret al unei epoci în care timpul avea răbdare, o epocă trăită din plin de Iordache alături de prietenii săi, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu. Cociaș reflectează cu tristețe asupra pierderii acestei comuniuni: ”Oricum stăteam mult mai mult timp decât se stă în ziua de astăzi”.
Cinematografia i-a asigurat nemurirea. De la debutul său în ”Străinul” (1964) până la capodoperele lui Daneliuc și Pintilie, Iordache a construit o galerie de personaje complexe.
În conștiința colectivă a românilor, el va rămâne pentru totdeauna Victor Petrini din ”Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), unde a întruchipat suferința intelectualului zdrobit de istorie, alături de mari actori, transformând filmul într-un document de suflet al poporului român.
În spatele ”monstrului sacru” s-a aflat soția sa, Mihaela Tonitza-Iordache, care i-a fost sprijin timp de 40 de ani. Pentru ea a cântat melodii care erau declarații de dragoste, iar vocea sa găsea întotdeauna adevărul emoției.
Finalul a venit prea devreme, la 67 de ani, într-un spital din Viena, departe de scena pe care o iubea. Pe 14 septembrie 2008, Regele a făcut ultima plecăciune, lăsând în urmă o lume mai săracă și mai lipsită de eleganță.
Astăzi, Ștefan Iordache este prezent în steaua de pe Aleea Celebrităților, în festivalurile ce îi poartă numele și în memoria zidurilor de la Nottara, care păstrează ecoul pașilor săi, făcuți cu două ore înainte de spectacol, într-un respect profund față de public.
Ștefan Iordache nu a murit; regii nu mor niciodată, ci se retrag în legendă. La fiecare ridicare a cortinei la Nottara sau în România, o parte din spiritul său veghează, asigurând continuitatea ”jocului de-a viața și de-a moartea”. Noi am rămas cu dorul vremurilor moderne, el a plecat cu gloria și liniștea ritualurilor sale, lăsându-ne moștenire amintirea unui om care a știut să fie, în egală măsură, Prinț al scenei și Prieten al sufletelor noastre.
Poate că acum, în colțul său de Rai boem, Ștefan Iordache a reîntregit masa de la ”Șarpele Roșu” cu Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu, unde timpul are răbdare, iar discuțiile despre artă nu se sfârșesc niciodată.
